Lili Stoica: ce inseamna viata de emigrant in Tenerife

Am povestit în articolul anterior despre piața imobiliară din Tenerife. Ce se va schimba în acest domeniu după finalizarea crizei sanitare. Va urma sau nu și o criză economică? De data aceasta vreau să povestim mai multe despre omul din spatele articolului. Și să o cunoașteți și mai bine pe Lili Stoica de la Promocasa, emigrant in Tenerife de 20 de ani.

Lili a avut amabilitatea de a-și deschide sufletul în fața noastră. Și de a ne povesti, cu bune și cu rele, experiența ei de pe insulă. E o poveste de viață lungă, cu urcușuri și coborâșuri. Dar cel mai important, e despre puterea de a lupta, de a pleca de la zero și de a ajunge, în 20 de ani, la un cu totul alt statut social.

Tenerife în urmă cu 20 de ani

“Povestea mea începe acum mai bine de 20 de ani. Atunci am luat poate cea mai grea decizie din viața mea. Aveam 28 de ani, casă, mașină, serviciu și o fetiță recent născută (de toate, ar putea spune oricine). Împreună cu soțul am decis că e timpul să emigrăm, ținând cont că din salariile din învățământ nu puteam să-i oferim copilului ceea ce ne-au oferit părinții noștri.

Lili Stoica Promocasa - fetita Andreea

Primul care a plecat a fost soțul meu, iar după 45 de zile am sosit și eu. Amândoi am obținut viza Schengen pentru 2 săptămâni; am mers cu autocarul de la Târgoviște către Frankfurt, de acolo am luat un alt autocar spre Barcelona, iar de aici avionul către Tenerife. Trei zile și trei nopți a durat drumul. Nu vă spun cum aveam picioarele, cât de umflate erau, cât de murdară mă simțeam pentru că nu am avut unde să mă spal decât pe mâini… cât de lung mi s-a părut drumul, cât de singură și neajutorată m-am simțit în aeroportul din nord. Nu cunoșteam pe nimeni și nu vorbeam limba spaniolă. Dar știam că acolo mă așteaptă soțul meu și că împreună vom reuși să trecem peste toate obstacolele pentru că “unde-s doi puterea crește”.

Soțul nu-mi povestise prea multe, ca să nu mă sperie. Mi-a spus doar că e cald și frumos și că el deja și-a găsit un job, chiar dacă nu avea drept de muncă și nu știa limba. Lucra în construcții și câștiga destul de bine.

Ca și el, am venit cu un geamantan de 20 de kg, cu 1000 $ împrumutați de la sora mea, cu inima strânsă pentru că era ceva nou (nu mai zburasem cu avionul). Aveam lacrimi în ochi pentru că-mi lăsasem fetița de doar câteva luni la părinții mei, dar aveam speranța că totul va fi mult mai bine.

Emigrant in Tenerife în primul an

Ajunși la locuința pe care soțul meu o împărțea cu alte două familii, am rămas șocată. Era un apartament mic, de 40 m2 cu terasa inclusă (noi acasă aveam 120 m2). În dormitor locuia o familie (cei care aveau contract legal de închiriere), iar în sufragerie două familii: noi și nașii de botez ai fiicei noastre.

A doua zi am început să caut de lucru prin ziare, sau chiar mergând prin restaurate. Erau multe afișe cu “e nevoie de personal”, dar aveam două probleme: 1) nu aveam acte pentru a putea lucra legal (România nu era în UE) și 2) nu știam spaniola, dar știam engleza ceea ce m-a ajutat foarte mult.  A treia zi deja lucram la o indiancă (am găsit un anunț în ziar, cerea doar engleza, nimic altceva), aveam grijă de copilul ei care, ce să vezi, era de vârsta fetiței mele! La început mi-a spus că voi lucra câteva ore, pe niște mărunți, dar… uita să mai vină acasă. Eu plângeam de mă umflam gândindu-mă ca în loc să fiu acasă cu fetița mea, am grijă de copilul alteia și nici nu mă plătește corect.

După 2 săptămâni am renunțat și am încercat la un restaurant. PR-ul îi spusese soțului meu că acolo ar avea nevoie de cineva la bucătărie. Cum patronul era străin, ne-am înțeles bine în engleză. Soția lui, din Granada, nu vorbea decât spaniola și el o făcea pe traducătorul. Deși n-am știut, am fost pusă la probă 3 zile. Spălam bucătăria  (care era ceva de neimaginat), băile, restaurantul, montam terasa, căram niște umbrele de 20 kg fiecare, un fel de “bună la toate”. Dar am trecut proba muncind ca un sclav 10-12 ore / zi. De salariu nu am știut până la sfârșitul lunii, aveam curaj să întreb? Doamne ferește, eram la început și nu aveam drepturi. Acum e minunat, suntem europeni și avem drepturi!!!

Ca o paranteză, am uitat să vă spun că sunt o fată simplă de la țară. M-am născut la Galați și taaaare bine mi-a prins că părinții m-au pus la treabă de mică. Altfel îmi luau “pâinea de la gură” cele două argentinience care au picat proba, deși aveau avantajul că vorbeau spaniola.

După ce au văzut restaurantul “lună”, m-au trimis să le fac ordine și curățenie în locuința personală care era fix deasupra restaurantului. Dumnezeule, când am intrat acolo, mi-am pus mâinile în cap, dar a trebuit s-o fac. Copiii și patroana mă strigau “limpieza!?”, nu pe nume. La început mă durea, dar eu aveam planurile mele. La un moment dat șeful (neamțul) mi-a zis că știe că atunci când voi obține actele, voi pleca, deci nu eram prima lor “ victimă”.

Văzând că am ceva carte, în timpul “liber” trebuia să le ajut copiii la lecții, mai ales la matemátică și engleză, că spaniola nu știam nimic, deși începusem să înțeleg încă din primele săptămâni.

Primele 4 luni au fost grele, groaznice aș putea spune. Ajungeam acasă noaptea cu dureri de mâini și de spate, dar imi propusesem să învăț limba, deci faceam duș și treceam la lecții.

Făcând lecții cu cei mici, ascultând ce vorbesc bucătarii, ospătarii și studiind 3-4 ore noaptea, după 4 luni am ajuns să vorbesc spaniola aproape perfect. Șefa m-a făcut cu ou și cu oțet, zicându-mi că am mințit-o, dar că de fapt știam spaniola de acasă. Primul gând a fost să-i spun că n-aș fi îndurat umilințele ei dacă știam spaniola. Dar m-am abținut, aveam nevoie de job, aveam nevoie să-mi țin mintea ocupată și să nu mă gândesc tot timpul la copilașul meu.

Între timp, după multe încercări și insistențe, după multe piedici, am reușit să obțin un post de vânzătoare la un supermarket de 24 h unde șeful m-a tratat ca pe un om normal (nu ca pe o slugă cum făcuseră cei de la restaurant). Tot respectul pentru acest om, un adevărat canariot, dar cu studii superioare, cu educație și respect pentru toată lumea. Părea dur, dar era de fapt corect, pe mine nu m-a supărat niciodată pentru că mi-am văzut de treaba mea. Salariul era mic, primeam 95.000 de pesetas, adică 570 €/ lună pentru 8 ore/ zi, cu o singură zi liberă/ săptămână.  Deși nu aveam acte, aveam dreptul la vacanță (eu am preferat să mi-o plătească, știam bine ce vreau și de ce am venit pe insulă).

Lili Stoica la magazin

În primul an am lucrat dimineața la restaurant unde primeam 400 € ( o mizerie de salariu, dar…ce puteam să fac, nu aveam acte). După-amiaza lucram la supermarket, iar în ziua liberă la ambele job-uri. Mai lucram și la un alt restaurant: PR la un Aberdeen Steak House și primeam 48 €/ zi, deoarece lucram acolo doar vinerea. Eu aveam un singur scop. Nu venisem să mă îmbogățesc, nici să trăiesc bine la început, ci să mă realizez, să cumpăr o locuință și să-mi aduc copilul lângă mine. Visam acest lucru cu ochii deschiși.

Așa treceau zilele… sunam de la cabină, cu monede, la părinții mei (pentru că nu-mi permiteam un mobil, erau scumpe atunci) și întrebam de copil care spunea doar mama și tata. “Numai mamă să nu fii”! Toate convorbirile se terminau cu plânsete și bocete, dar sunam de 2 ori pe săptămână, așa mă eliberam. Mama mea mereu spunea: ”da’ vino mamă acasă, las-o încolo de străinătate, că aveți tot ce vă trebuie în țară!”. Ce știa ea…. eu îi spuneam numai de bine, că aici e cald și frumos, că munca nu e grea…etc. etc! Dacă mă întorceam atunci, nu mai puteam reveni, deci ar fi fost un mare eșec pentru mine.”

Ce a urmat după obținerea rezidenței

Deși lucram ilegal, totuși, aveam deja dreptul la un precontract. Spaniolii au scos o lege prin care îți puteai scoate rezidența cu drept de muncă demonstrând că ai intrat legal în țară. Aveai nevoie de precontract, luarea în evidență la primărie și pașaportul cu viza pentru a depăși stadiul de simplu emigrant in Tenerife.

Abia așteptam ziua aceasta. Am făcut zeci de drumuri la Santa Cruz. Nu exista un birou în sud, ci doar în capitală, pe strada La Marina nr.20, dar am reușit. După câteva săptămâni de stat la coadă, soțul mergea seara cu ultimul autobuz să țină locul, iar eu dimineața cu primul autobuz, vă spun sincer, a meritat efortul! Nu vă spun ce bucuroasă am fost când am primit rezidența acasă! Eram poate printre primii români care au obținut așa repede dreptul la muncă și la ședere… pentru că ne-am văzut de muncă și de treaba noastră întotdeauna.

Imediat după ce am primit rezidența am început să am mai mult curaj. Clar, acum aveam deja aceleași drepturi cu toată lumea, sau cel puțin așa credeam.

Mândră de statutul meu, pentru prima oară, am avut curajul să-l opresc pe șeful de la magazín și să-i spun că de azi sunt rezidentă. El, foarte sec mi-a spus:”și ce dacă ai acte?”. Iar eu cum nu sunt deloc diplomată i-am răspuns: ”păi dacă nu-mi urci salariul, plec”. Fără să spună un cuvânt, este un om foarte serios și cumsecade, la salariul următor mi-a urcat 200 €, ceea ce era foarte mult pentru mine.

Pe șefii de la restaurant i-am anunțat doar că plec în 15 zile. Nu mă interesa să mai lucrez la ei, puteau să-mi ofere milioane.

Și tot în aceeași zi, era cea mai bună zi de când venisem în Tenerife, eram “mare”, aveam toate rechizitele să pot să cresc și să prosperez, dar am făcut cel mai bun lucru în acel moment. Am mers la o agenție și am cumparat bilet să merg să-mi iau fata. Am plâns, de data aceasta de bucurie însă. Cum plecarea era cam peste o lună ( nu existau zboruri directe, ci cu 2-3 escale), am avut timp să trec la celălat plan pentru care venisem în Tenerife și anume să ne cumpărăm o locuință.

Din nou am ales o agenție, deși vorbeam perfect spaniola și am ales un apartament într-un complex care era abia pe jumătate construit, dar vroiam ceva nou. Aici, din păcate, am întâmpinat alte “piedici”. Eram la prima rezidență și cum nu eram în UE, era aproape imposibil să ne accepte. Chiar dacă strânsesem toți bănuții pe care i-ar fi putut pune deoparte o familie care câștiga aproximativ 2400 – 2500 €/lună(DIN 4 JOBURI). O să râdeți, dar niciunul dintre noi nu și-a cumpărat nimic în primul an, și când spun nimic, chiar nimic, în afară de mâncare. Nu vă spun câte sacrificii am făcut…. cumpăram carne doar la sfârșit de săptămână.

Complexul se termina într-un an, deci trebuia să continuăm sacrificându-ne pentru că trebuia să plătim 30% din valoarea imobilului și nu 20 % cum cereau celorlalți cumpărători. Bun, mergem înainte, important e că ne-au acceptat până la urmă. Renunțasem la un job…. uf ce facem acum? Atunci l-am luat și pe soțul meu la magazin să lucreze de noapte și făceam 2 norme la magazín. Eu intram la orele 15:00, iar el trebuia să intre la orele 23:00, când eu ar fi trebuit să ies din tură. Dar stăteam până la 4:00 dimineața și venea el la de la 4:00 la 7:00 când pleca la construcții unde lucra 8 ore/zi.  Deci 3 norme pe 2 persoane. În weekend lucra soțul toată noaptea, așa compensam ora pe care i-o faceam în plus în timpul săptămânii.

Lili și-a adus fetița din România

A trecut luna care a părut eternă. Am luat, în sfârșit, prima mea vacanță de 2 săptămâni și am mers în țară să-mi iau fata. Doamne, aici am avut cele mai mari piedici. Nu avea pașaport, iar eu venisem singură pentru că soțul trebuia să muncească și să strângem pentru “prima casă”. În România, se știe, totul se rezolvă cu bani.  În ultima zi, cu foarte mulți bani, dar bine că am reușit, i-am facut pașaport individual Andreei și am adus-o. Doamne, ce bucurie!

A fost poate ziua cea mai importantă din viața ei! Faptul că a venit la părinții ei, la căldură. În România era tot timpul bolnavă, amigdale, antibiotice, injecții, analize. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă părinții împreună cu sora, fratele și cumnatul meu nu s-ar fi ocupat de fetița mea! Andreea il iubea pe cumnatul meu mai mult decât pe sora mea pentru că mergea mai des la Galați și-i ducea tot ce-și dorea. Iar pe fratele meu îl adora, îl idolatriza.

Cum în România situația era destul de grea, a doua zi după ce am adus-o pe Andreea, l-am adus și pe fratele meu. Speram și știam că o să aibă și el o viață mai bună aici începând și el de la zero ca emigrant in Tenerife

Andreea s-a integrat perfect în insulă. Părea că e aici de când e lumea. Și așa am decis să rămânem definitiv în Tenerife. Mie tocmai mi se terminase concediul postnatal, deci am renunțat la catedra din România pentru a lucra la magazin în Tenerife.

Lili Stoica Promocasa Tenerife

Cum a cunoscut-o pe cea care i-a schimbat complet viața

Cum totul merge lent în Tenerife (și nu numai, peste tot în lume) construcția nu a fost gata la timp și a trebuit să continuăm să plătim 600 €/ lună pe un apartament de un dormitor. Mă durea sufletul că aruncam atâția bani pe fereastră, dar… nu aveam altă soluție. Împărțeam apartamentul cu mama șefului de la restaurant (nemțoaica) pe care nora a dat-o afară din casă.

Amândoi lucram la supermarket unde vindeam ziare și reviste. Într-o zi, soțul meu a văzut un anunț mare pe prima pagină a unui ziar local, El Baul se numea. Anunțul era “CASE INDEPENDENTE DE VÂNZARE” și o poză superbă cu vile și bungalouri, palmieri, curte, iarbă….suna tare bine, dar nu-mi făceam mari iluzii.

A doua zi am sunat la numărul afișat și am facut o programare, apoi am mers la adresa dată de secretară. Acolo era doar patroana, o doamnă frumoasă, minionă, blondă la vreo 50-55 de ani.

Am vorbit o oră, în spaniolă, bineînțeles. Doamna avea accent de italiancă, deși fizionomia era de finlandeză, daneză, cam așa ceva. Mi-a explicat că trebuie să plătesc 3.000 € pentru rezervare, iar restul se poate plăti peste 2-3 ani când se termina complexul. Erau la prima fază și urma să construiască 96 de case independente, în 5 faze. I-am explicat că 3.000 € nu era o problema să dăm, dar că ne băgasem deja într-un apartament în Los Cristianos. Și…ea mi-a găsit imediat soluția: vinzi apartamentul și cumperi casa, dar mie mi se părea aproape imposibil.

În fine, mi-a vorbit de pisicile ei, de angajatele ei, de hobby-uri, de câte în luna și în stele. La final am dat mâna, spunându-i că mă voi întoarce, poate. Deși în capul meu mă gâdeam că am pierdut o oră importantă pe care o puteam petrece cu fetița. În timp ce ne luam la revedere, m-a întrebat dacă și soțul e spaniol și dacă am copii. Iar eu am rugat-o să-mi spună ea prima de unde este.

Când mi-a spus că ea n-a avut curajul să spună nimănui de unde este, dar că eu par fată serioasă și-i inspir încredere, citez “soy rumana, pero no digas a nadie, mi marido es italiano”. Am început să râd și i-am răspuns în românește: “păi și eu sunt româncă, doamnă și soțul la fel și avem o fetiță!”. S-a ridicat de la birou, m-a luat în brațe și mi-a spus: “unde ai fost până acum, fetiță? De mâine vii la mine la lucru, lasă vânzarea la magazin, știi engleza?” Eu care n-am fost niciodată o timidă, normal, am răspuns: ce român nu știe engleza? la care ea zice “EU”.

În România fusese tot profesoară, de română, franceză și rusă. Păi stați, doamnă, că eu nu pot să-mi las serviciul așa cum vreți dvs, dacă nu câștig la fel de bine. Eu am cheltuieli, planuri… etc.etc

De la vânzătoare în magazin la agent imobiliar

La magazin câștigam deja destul de bine. În fiecare lună îmi punea 50 € la salariu fără ca eu să-i mai cer. Tocmai trecusem la euro, dar se mai lucra și cu pesetas, deci era puțină nebunie la serviciu. Atunci a fost prima “criză” trăită aici. Cum eu știam că nu e bine să “dai vrabia din mână pe cioara de pe gard”, i-am spus doamnei că aș putea veni câteva ore dimineața să văd cu ce “se mănâncă” imobiliara. M-a întrebat dacă am permis. Aveam, dar nu aveam mașină și singura ei condiție a fost să-mi cumpăr mașina. Deci ce-i lipsea doamnei: limba engleză și permisul de conducere, pentru asta mă vroia urgent. Dar eu am continuat la magazin ca și când nimic nu s-a întâmplat.

Casa noastră a fost mereu plină, deci Andreea nu se plictisea și avea cu cine să se plimbe. Eu am adus pe fratele meu, el și-a adus prietena. Noi am adus fiecare nepoții lui, apoi prieteni comuni, deci eram deja o “mare familie” acum.  Dar eu simțeam că trebuie să mă ocup mai mult de copil și atunci mi-am luat inima în dinți și i-am spus șefului că mi s-a oferit ocazia să lucrez într-o agenție imobiliară.  Și să nu se supere, dar trebuie să-i dau preaviz de 15 zile ca să-și găsească pe cineva. Eu lucram deja de 6 luni la agenție fără ca nimeni să știe, doar familia.

Surprinzător, nu s-a supărat și mi-a spus că se bucură pentru mine. Pentru că el nu poate să-mi ofere mai mult, că nu am cum să mai cresc la job-ul pe care-l am și că e păcat să mă plafonez pentru că știe ce potențial am și… atunci m-a bufnit plânsul. Mi-a spus că la supermarket o să am tot timpul ușa deschisă, iar dacă nu-mi merge bine sau nu-mi place, pot să mă întorc oricând. N-am cuvinte să-i mulțumesc omului ăsta. Jos pălăria, am tot respectul pentru el, n-am cum să uit cât de corect și de normal s-a purtat cu mine. Niciodată nu m-a ofensat, m-a ajutat luându-mi soțul la lucru, apoi cumnata, apoi unul dintre nepoții soțului, apoi prieteni…vă spun un MARE OM, sper să-i meargă bine lui și familiei sale toată viața.

Așa am ajuns eu să lucrez la PROMOCASA și să-mi cumpăr casa unde locuiesc și acum.

 

Un nou drum în domeniul imobiliar

La supermarket m-am împrietenit cu foarte multă lume, dar oameni simpli, cu care te saluți, zâmbești și mergi mai departe. În schimb la Promocasa am întâlnit oameni de un alt statut social. Încă din primul an am vândut case (în același complex, suntem vecini de 15 ani) la 6 polițiști locali și naționali, la 4 guardia civil, la profesori universitari, doctori, farmaciști și muncitori care merită tot respectul. Casele individuale se vindeau ca pâinea caldă, mai ales că noi, PROMOCASA, aveam exclusivitate, deci am vândut 96 de case. Apoi au început revânzările acolo, dar aveam o groază de alte proprietăți bune. Se construia mult, iar eu aveam acces la tot ce era nou, în plan. Vindeam spaniolilor, englezilor, nemților si francezilor pe vremea aceea.

Am vândut tot ce aveam în România și am investit în Tenerife. Pentru asta îți trebuie curaj și să-ți asumi niște riscuri. Probabil, dacă rămâneam la magazín, aveam și acum apartamentul cel nou din Los Cristianos. Dar Dumnezeu a avut alte planuri cu mine și m-a ghidat întotdeauna spre ceva mai bun. Fără El nu puteam răzbate.

A urmat apoi criza din 2008 despre care v-am povestit în articolul anterior. Am luat-o aproape de la zero, dar am continuat într-o agenție imobiliară rusească, acest sector fiindu-mi foarte drag. Limba rusă nu a fost nicio piedică pentru că majoritatea clienților vorbeau engleza. În 2016 am decis că e timpul să-mi deschis propria afacere și am deschis Promocasa. Așa a renăscut agenția imobiliară deschisă de șefa mea în 1997.

E nevoie de mult curaj pentru a reuși în viață, eu cred că acesta a fost primul meu pas în a-mi îndeplini visurile, apoi sacrificiul, dorința de mai bine. Era mult mai comod să aleg să stau lângă părinți, să merg la lucru în țara mea și să aștept să-mi vină salariul la sfârșitul lunii.

Despre cum i s-a schimbat viața după criza din anul 2008 am povestit în articolul anterior pe care îl găsiți aici. Eu îi mulțumesc din suflet lui Lili că și-a deschis sufletul în această perioadă importantă pentru noi toți. Iar dacă vreodată veți avea nevoie de un sfat bun despre piața imobiliară din Tenerife apelați cu încredere la Promocasa. Găsiți aici link către website și către pagina de Facebook. Pe curând!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *